În primul şi în primul rând, ştiu că în momentul ăsta pe trend este să te împotriveşti trendului. E o chestie destul de interesantă, dar nu despre aia e vorba.

Ce mama zmeilor s-a întâmplat cu românul? Am înţeles perfect atunci când am văzut că americanii intră pe internet şi postează pe facebook chiar şi atunci când merg să îşi deschidă seiful, ba poate punând şi o poză împreună cu obiectul în cauză. Am înţeles pentru că… americanii nu reprezintă cele mai inteligente specimene întâlnite pe lumea asta. O bună dovadă a acestui fapt fiind patriotismul exacerbat al frumosului popor, cu God bless America şi toate celelalte mesaje de pe tricourile XXXXL, în ciuda faptului că în ţara aia americani get-beget nu sunt nici măcar jumate. Dar mă gândesc că hei, până la urmă acasă este locul în care vânzătorii vorbesc altă limbă decât tine. Când în schimb vezi românul făcând lucruri din astea, îţi dai seama că ceva e ciudat.

Despre ce-i vorba: mergeam acum câteva zile pe stradă şi aud în spatele meu o discuţie între prea minunată mamă şi prea iubită fiică (nicio greşeală gramaticală). Iniţial nu prea pricep despre ce-i vorba, rămân pe filmul meu, mă gândesc mai departe la cum în Timişoara jumătate dintre candidaţii pentru Primărie arată ca nişte pedofili (aşa, cam ca Vadim, doar că mai rău) şi trec peste. Până când aude-mi timpanul cuvântul „facebook”. Trag cu ochiul, văd o singură persoană. Trag cu ochiul, văd o singură persoană. Trag ceva mai tare şi îmi dau seama că vocea numărul doi vine de undeva de sub şoldul posesoarei vocii numărul unu. Ce se întâmpla de fapt… Mama şi-a pedepsit fiica de maxim 8 ani şi i-a luat laptop-ul. Pentru că fata de 8 ani avea un laptop numai şi numai al ei. Problema nu e totuşi că a rămas fără desene animate şi jocurile (din ce în ce mai penibile, ştiu, sunt la curent) de pe site-ul Cartoon Network, ci că nu mai are facebook. A rămas fetiţa fără facebook şi intra în sevraj, mai ales că pe mail, pentru că avea mail, primea mesaje „de la facebook“ cu tot ce fac nou prietenele ei! Şi e dă porc, că ea nu poate să le spună lor ce face ea. La 8 ani!

Poate sunt eu bătrân, în ani de câine chiar pensionar, pentru fluturi zombie, cine ştie, e posibil ca socializarea în online cu necunoscuţi în timpul claselor primare să fie o chestie acceptată în ziua de astăzi. Nu judec! Dar ba da o fac şi nu pricep nimic! Eu sunt fanul ideii că omul devine din ce în ce mai idiot cu timpul. Pentru că în fond e un animal, pentru că funcţionează cel mai bine atunci când are îndatoriri şi principii bine stabilite (vezi tot episodul cu religia, încă rulează) şi pentru că, după atâta dictatură (perfect funcţională) a descoperit democraţia. Şi zău, nu-i prieşte! Dar în fine, n-am să fiu aici când îşi vor da foc singuri, aşa că liber la elice. Cu toate astea ce nu realizasem până în momentul cu pricina e că asta nu este o transformare treptată, ci o chestie care ne-alargă din spate. Cu fiecare generaţie, diferenţele sunt din ce în ce mai mari şi mai imbecile. Ieste! Românul era ţăran, n-avea nici literatură cultă şi nici microunde pe vremea când americanii deja deveneau hoţi şi legume, când ne-am hotărât că ei sunt mai cool ca noi? Când am văzut câţi de-acolo mor de cancer, sau când am socotit şi ne-am dat seama că aproape orice geniu american nu este, de fapt, american.

P.S.: următorul americanism preluat din plin de românaşul lipsit de atenţie: Instagram. Dacă nu ştiţi, nu căutaţi, e mai sănătos aşa.

Şi uite că după o lungă vreme de absolut nimic întâmplându-se necontenit pe-aici, pe blog, m-am întors. Din bune motive, totuşi.

Bune, da, dar şi puţin nebune. Deducem deci că lucrurile-i despre două chestii, în paragraful ăsta fiind cel de-a doua. Nu sunt o fire sociabilă şi deci nu sunt nici o fire social. Cu alte cuvinte e okay cu socializarea în online, atât timp cât păstrăm o oarecare limită. Ăsta va fi un articol lăsat pe mâine sau zilele viitoare, pentru că după lunga pauză din care uite-mă că ies, nu prea mai am curajul să vorbesc despre multe chestii dintr-un singur foc. Dacă rămân fără material şi mă dă fanile jos de pe scenă?! Dar ce pot spune, pentru că momentul inspiraţional a avut loc nu acum foarte mult timp şi fierul e încă fierbinte – să vorbim, deci, despre asta până se răceşte – e că voi rămâne veşnic impresionat de felul în care oamenii pot reacţiona în faţa unor produse sau noţiuni vechi, atunci când află despre ele că sunt trendy. Şi apasă, apasă, apasă!

Okay. Acum veste mai puţin mare, mai puţin gălăgioasă, la fel ca lansarea FOURS AND TWOS, e că mi-am făcut site. Ăsta e un blog personal, F&T e un proiect online de fotografie, dar alexlobaza.ro este iubit site de portofoliu. Mai pe româneşte e site de făcut bani în viitorul mediu-apropiat. 2-3 ani, deci. Ştiu, mă aştept la un boom, dar având în vedere consecvenţa mea pe pânză, e uşor de prezis că nu se va întâmpla nimic spontan şi şocant nici de data asta. Era să spun că e greu de prevăzut, datorită (in)consecvenţei mai sus menţionate, dar mai apoi am realizat că… nu e. În orice caz, alexlobaza.ro e şi în meniu şi în blogroll, nu are pagină pe facebook, dar am eu, puteţi da +1, like, tweet la pagini, dar nu la site (e o şmecherie anti-marketing) şi… sper să vă placă. E şi un formular de contact. Trataţi-l de parc-ar scrie feedback pe el.

Pentru că daaaa, se poate. 4 Poza zilei una după alta! Sau unul după altul, depinde cum vreţi să o… luaţi.

Pentru că mă simt dator să dau câteva explicaţii celor două persoane şi jumătate care şi-au păstrat speranţa în capacitatea mea de a umple internetul cu prostii, vă zic sincer, nu-i vorba că nu vreau să scriu, nu-i vorba că n-am ce să scriu, e mai mult despre cum n-am timp să scriu. Ceea ce… sună puţin mai bine, fiţi sinceri.

P.S.: domnul de mai jos are o poveste destul de lungă. Pe care mi-a spus-o. Fără să fi cerut eu asta. Lungă dar interesntă, în orice caz, aşa că poate într-o zi am să v-o spun şi eu vouă. La fel de lungă. Fără să o cereţi.

Trei Poza zilei la rând şi nu pot spune că îmi pare foarte rău. Există perioade şi perioade, asta-i aia în care tac . Cu menţiunea că McFlurry e mai genial decât ţineam minte şi că e vaarăăă. Până poimâine, când n-o să mai fie.

Vai nu! M-aţi prins. Iar nu am ce spune… De fapt am, dar numai puţin şi aia cu o oarecare indiferenţă pe care mi-o asum.

Dacă vă uitaţi mai jos, după ce terminaţi cu cititul, sau în fine, când vreţi, veţi vedea o poză cu trei copii plini de zgărieturi şi mizerii pe faţă, care se târăsc în faţa catedralei din centrul Timişoarei. Lucru care din punct de vedere fotografic s-a dovedit a fi mai mult decât perfect, dar din punct de vedere social nu cred că e chiar aşa. Erau 3 cerşetori diferiţi în jurul unei singure clădiri, unul dintre ei având şi copiii de mai jos. Acum întrebarea mea – pe care poate o voi pune din nou cât mai curând – este: a cui e de fapt vina? A statului pentru că nu crează condiţiile necesare, sau a oamenilor ăstora pentru că aleg (ei sau cine îi trimite) să se ocupe cu aşa ceva şi să se umilească într-un asemenea hal, fără să muncească măcar o secundă?

Încă e primăvară, natura începe să fie din ce în ce mai frumoasă, deşi toată lumea spunea că vine tornada, nu au căzut nici măcar doi stropi, de mâine se încălzeşte (şi în restul ţării e cod galben de ploaie), totul pare să fie din ce în ce mai perfect. Şi pentru că de mult timp nu am mai pus o poză şi pentru că, deşi am un nou blog de fotografie, nu vreau să credeţi că aici nu va mai fi pic de culoare, vă prezint poza zilei de astăzi.

Pentru că nimic nu este mai frumos atunci când vrei să afli ceva, decât să dai de o persoană care în loc să-ţi ofere informaţia dorită, se hotărăşte că e mai productiv să demonstreze că el, spre deosebire de tine, muritor, o stăpâneşte la perfecţie.

Ironia este că pe parcursul câtorva sute de ani, această tehnică a limbajului pompos – şi în acelaşi timp rigid – s-a transformat din plăcerea omului superior, în masca omului egal cu 0. Poate în speranţa că masele nu se vor prinde de schimbare, că restul omenirii nu va sesiza pasarea măştii din mâna celor care o foloseau pentru orgoliu, în mâna celor care o folosesc din interes, toţi şmecherii s-au hotărât că dacă arunci câteva cuvinte luate din străfundul dicţionarului, mimând de cele mai multe ori simptomele schizofreniei, îţi propulsezi credibilitatea. Şi funcţionează!

Asta este partea tristă. Nu atât pentru că există o metodă de a păcăli poporul, ci pentru că poporul se lasă păcălit. Nu prea e normal ca după câteva zeci de ani de-a fi „făcut“ din vorbe, să vină o altă persoană, cu aceeaşi mască, dar alt costum, şi tu văzând-o să uiţi toate ţepele pe care în trecut le-ai luat din exact aceeaşi direcţie. Ceea ce ne duce cu gândul la faptul că poporul nu e chiar atât de… perspicace.

Nu că m-aş plânge, dar spun! Când Columbeanu candidează la ORICE, dar în special la primăria capitalei, noi, ca oameni, ar trebui să ne punem semne de întrebare în legătură cu toate costumele cărora le-am permis să ne păcălească cu aceeaşi mască.

Din seria din ce în ce mai puţin evidentă, dar în definitiv prezentă, Alex şi frustrările sale, astăzi zic să discutăm – eu să scriu, voi să citiţi – despre strategiile, campaniile şi materialele din ce în ce mai perverse la care companiile par să recurgă pentru a ieşi în evidenţă, sau chiar pentru a se menţine.

Menţionez din introducere, ca nu cumva să citiţi restul articolului gândidu-vă că sunt idiot – sau dacă o faceţi, măcar să nu fie ăsta motivul – că e vorba doar de o parte a marketing-ului şi anume cea legată strict de publicitate şi derularea campaniilor. Restul este cum o fi, nu mă preocupă.

În ultima vreme, deşi recunosc că e o chestie ingenioasă şi îndrăzneaţă, cea mai mizerabilă campanie mi s-a părut că e cea derulată de McDonald’s, orientată nu către carnea vacii, nu către burta omului, ci către stilul său de viaţă. Trecem peste faptul că vaca este un concept dubios în cazul de faţă, iar burta omului, nu spre deosebire de viaţa sa, are numai de suferit de pe urma dubioşeniei mai sus menţionate şi ne oprim la partea în care există pe planeta asta o multinaţiolă care vinde cancer şi care, după ce şi-a dat seama că toată treaba aia cu clovnul şi copiii nu prea mai funcţionează, s-a hotărât să schimbe nişa către tineri.

Şi acum orice persoană întreagă la cap va întreba care este problema, pentru că în lumea asta formată într-un mod absolut stupid, omul s-a obişnuit cu ideea că dacă poţi lua banii de pe proşti, cel mai bine e să n-ai niciun fel de resentiment şi să o faci. Ceea ce nu are cum să strice în caz că urmăreşti strict profitul. Pe de altă parte, la Google există un fel de motto. Nu spun că ei chiar cred în el, sau că l-ar respecta, pentru că dacă e o companie de care să-ţi fie puţin frică, aia e Google, dar asta e irelevant. Motto-ul de care vă spuneam, foarte scurt şi la subiect, sună aşa: don’t be evil. Ceea ce, tradus în nişte termeni mai normali, ar spune să nu faci rău intenţionat.

Dacă să orientezi întreaga forţă economică a unei companii ca McDonald’s către campanii pentru copii şi tineret nu este o treabă rău intenţionată, atunci nu ştiu ce mama zmeilor mai e rău pe lumea asta. Şi să spunem că ăia de la Mec chiar sunt diabolici. Să zicem că lor le place atunci când jumătate din angajaţii lor au peste 150 de kile din cauza mâncării pe care tot ei o vând şi că le place atunci când văd un copil gras stând singur la masă, înfulecând un hamburger, pentru că le place şi faptul că 1 din 3 copii născuţi în America va face diabet în decursul vieţii. Pentru că asta e, aşa sunt ei, le place când e naşpa pentru toată lumea. Pot înţelege asta perfect! Dar chiar nu e nimeni care să poată opri o asemenea treabă?

De câte dovezi ai nevoie ca să fii sigur că mâncarea aia nu e bună şi să iei nişte măsuri? Fiind UE, sau un ONG, sau ce mama zmeilor se mai găseşte suficient de plictisit pe lumea asta încât să se mai agite. Faptul că o porţie de cartofi rezistă 1 an fără să-şi schimbe aspectul, ajută? Faptul că în Statele Unite nimeni nu mai trebuie să se asigure atunci când trece strada, ci atunci când urcă pe trotuar, chiar nu e o dovadă suficient de bună a faptului că mâncarea de genul ăla e oribilă? Şi spun toate astea pentru că acum la un meniu cumpărat, plăteşti doar 50% din al doilea şi zău de nu mi-e poftă.

P.S.: o altă campanie absolut imbecil orientată e cea de la Samsung, dar astea sunt discuţii pentru o altă dată.

Lume, lume, curândul a venit. Adică e amu. Amu e curândul! Ştiu, ştiu, e foarte greu să faci diferenţa dintre şocul suferit în urma acestei lansări şis sentimentul de uşurare pe care îl aveţi acum că suspansul a dispărut. Ştiu. Dar nu vă faceţi griji, aşa e pentru toată lumea…

Nu am să vă povestesc aici nimic, nu am să vă promit aici nimic, nu am să fac nimic mai mult aici, în afară de a vă invita pe foursandtwos.wordpress.com şi de a vă anunţa că plănuiesc să ţin cu dinţii de proiectul ăsta, chiar dacă uneori nu voi posta pentru perioade mai lungi (o săptămână, două).

Aşa că da, Fours and Twos!

În aşteptarea acelui curând pe care vi l-am promis, încă o fotografie care să-mi ţină locul. E de bine, pentru că, în curând, o veţi găsi şi în altă parte. Ştiu, suspansul vă omoară…

Duminica e ziua mea liberă în mod normal, aşa că… pe mâine, când poate voi avea ceva de spus.